miercuri, 5 iulie 2017

Jurnal de Tel Aviv (2)

În prima seară în apartament am fost doar eu cu Kaley, 20 de ani, din sudul Californiei, în grupa de idiș începători. Sîntem colege de cameră. E foarte liniștită ea.
Am mai vorbit cu Dennis, care s-a dus la supermarket, eu m-am retras la garaj. Apartamentul e spre foarte murdar, incredibil. Ce bine că pusesem un sul de hîrtie igienică în valiză, că nu era.

***
Nu prea am timp de jurnal. Nici nu mai știu cînd am scris bucata de mai sus. S-au întîmplat multe, am cunoscut foarte, foarte mulți oameni, în marea lor majoritate interesanți.
Joi, 29.06, ne-am întîlnit cu toții (numai la cursul de idiș sînt 130 de participanți!) și ne-au prezentat campusul, am avut un mic dejun undeva la umbră, apoi am fost în grupe mai mici și am încercat să aflăm cîte ceva unii despre alții. Apoi niște chestii organizatorice.
În apartament venise Otilia, petrecem mult timp împreună. Am fost cu Dennis la mall, îmi căutam șlapi, am dat doar de Versace și Louis Vuitton, stai să vezi că e mall fancy, sîntem într-o zonă mai cu moț din Tel Aviv.
La supermarket am stat la o casă la care se plătea doar cu cardul, noi avînd cash, evident. Am stat mult la coadă iar și pînă la urmă o doamnă cu un cărucior plin de cumpărături pentru șabat ne-a lăsat pe amîndoi în fața ei. Acolo studenții primesc 3% reducere, ole.

***
Vineri, 30.06
Am fost în excursie la Haifa. Foarte fain. Trei autocare, fiecare cu un înger păzitor purtător de pistol.
Va urma?

vineri, 30 iunie 2017

Jurnal de Tel Aviv (1)

Scris de pe mobil

Miercuri, 28.06.2017
Am plecat cu ceva întîrziere din Frankfurt. Am avut loc la geam, lîngă Marquita die Oklahoma City. Ne-am conversat aproape tot drumul. Nu am lăsat-o să adoarmă. :d Grecia e fascinantă și văzută de sus. Am primit mîncare vegetariană chiar bună.

Controlul pașapoartelor - cozi imense. Am trecut fără probleme, recuperat valiza, scos cureaua din bagaj, că uitasem să o iau. Conectat la wifi. Dennis, colegul din Frankfurt, era tot la coadă la pașapoarte. Am luat și valiza lui. A apărut și el. Scos șekeli de la automat. Luat bilet de tren. Nu am idee cum am reușit să îmi murdăresc blugii luați dimineață de pe sîrmă foarte ciudat pe fund, dar pe cusătură. Chiar nu am o explicație pentru asta.
La peron la universitate am dat de scări. Dennis a mers să întrebe dacă nu e lift. Un soldat m-a întrebat ce caut, un lift. Cred că e unul mai încolo. Mersi, era. În stație este un pian.
OK, 20 de minute de mers pe jos. Eram un pic întîrziați și eu cu două valize. Un tip i-a cerut o țigară lui Dennis și s-a uitat pe telefon cum ajungem unde trebuia. Întîi ne-a spus că e foarte aproape și ne-a arătat niște scări în sus. Reacția mea: no way! Apoi ne-a zis ce autobuz să luăm, bilete de la șofer, acum vine autobuzul.
A întîrziat un pic. Un alt soldat m-a întrebat în engleză dacă sînt din Tel Aviv. Hihi. Dennis a luat bilet și pentru mine, de altfel, tot el mi-a plătit și biletul de tren (bancnotă prea mare, problemă la automat). Valiza mea cea mare a plecat de capul ei prin autobuz la o curbă, soldatul a pus-o între scaune. Am crezut că am ajuns, Dennis a coborît și cu valiza mea mică, stai că mai e o stație. Dennis, hai înapoi. :d
Am ajuns... Va urma. Plecăm în excursie la Haifa.

vineri, 23 iunie 2017

Jurnal (4)

S-au făcut 3 ani de cînd nu am mai mîncat carne. :) Mă rog, s-ar putea să fi înghițit o musculiță cînd mergeam cu bicicleta, o supă vegetariană de-a mătușii e posibil să fi fost îmbunătățită cu maggie cubuleț de pui :D, iar la restaurantul thailandez cu siguranță am avut un sos cu ceva ușoare urme de pește, mi-a spus domnița chelneriță, dar îmi era foame și eram cu niște prieteni cu copii, deci nu puteam merge prea mult să căutăm ceva care chiar să fie fără nimic. A, da, și în Cadiz salata vegetariană cu tonul trîntit deasupra, ton pescuit :D de mine cu furculița și pus în scrumieră, dar tot i-am mai simțit gustul, dar și acolo îmi era foame arzător și mă și grăbeam, că se închidea la muzeu. :D (despre acest ultim episod parcă am mai scris).

***
Da, pisica cealaltă intră pe ușa lui Goșgoș, azi-noapte se scuipau cu patimă fix în casa scării, fix la 2:30. Am dat cu apă dintr-o sticlă/stropitoare peste intrusă și s-a tirat, dar destul de greu. Chiar deloc nu are maniere. Chiar dacă i-ar fi foame, asta nu justifică să intre fraudulos la noi, cînd știm foarte bine că roiesc șoarecii în sector. Poftă bună!

***
Miercuri plec cu o bursă la Tel Aviv la un curs de idiș de o lună, ole! :D

***

marți, 20 iunie 2017

Jurnal (3)

Tot voiam să scriu despre noaptea în care Goșgoș ne-a adus doi șoricei vii în casă, în apartament. Primul a fugit în bucătărie și l-am închis acolo. Al doilea a nimerit în hol, P. l-a scos în grădină după o mică repriză de vînătoare. Mai mult de o săptămînă am avut un șoarece în bucătărie, o mare bucurie, sincer! I-am pus de mîncare, capcane, chestii. Nu l-am prins. La un moment dat a dispărut (sperăm că pe geam, pe care l-am ținut larg deschis).

poza 1

poza 2

***
Ca să nu mă plictisesc, Goșgoș mi-a adus ieri un șoricel (viu, da?) în sufragerie. Am apucat să închid ușile și l-am fugărit (sau el pe mine?) cu multe urlete și înjurături groaznice pînă l-am prins și l-am dat afară. Pe la finalul urmăririi ca-n filme am deschis ușa de la balcon, în speranța că poate iese singur, dar nu, a ieșit doar motanul. Au mai ieșit urletele mele disperate, care au speriat-o pe vecina cea băgăcioasă.

***
După atîta treabă, Goșgoș a adormit. M-am dus pînă la subsol și m-am întors cu P. Cînd urcam scările, P. comentează că Goșgoș a luat-o pe scări în sus. Eu m-am minunat teribil, îl lăsasem dormind, iar ușa de la intrarea în apartament era închisă serios. Uitîndu-mă în sus pe scări, era să leșin de uimire: acolo era o altă pisică!!!!!!!!!!!! La noi în casă. Presupun că a intrat pe ușa lui Goșgoș. I-am deschis ușa principală și a șters-o în natură. E o cunoștință mai veche și se scuipă reciproc cu Goșgoș într-o mare veselie, spre marea noastră încîntare, mai ales noaptea... S-a dus siguranța mea că mîncarea pe care i-o las lui Goșgoș în casa scării în speranța că nu ne trezește chiar e mîncată de el. Nu am mai auzit pînă acum ca o pisică străină să folosească ușa pisicii casei. Foarte nerușinată această vizitatoare!

***
Am reușit azi să îmi uit parola de la contul de paypal și să îl blochez. L-am deblocat, dar ayayay, ce stres!

vineri, 9 iunie 2017

Jurnal (2)*

M-a rugat o colegă să o ajut la ebraică, are de dat examenul pe care l-am dat și eu uel acum patru ani wow ce zboară anii. Nu îmi era foarte clar dacă e serioasă, așa că i-am zis spontan ok, vino la mine acum. Ahlei, a venit chiar atunci. Casa era într-un mare fel. Am făcut niște mari inginerii și dezastrul nu a fost chiar uriaș, dar pe aproape. Am reușit și să fac un duș mega rapid și am fugit să o recuperez din stația de metrou (avea telefonul aproape descărcat și nu știa să vină la noi).
Am stat pe terasă, am mîncat, băut cafele, făcut ebraică. La o bucată, mă uit în grădină. Mă mai uit o dată. Pe iarbă erau aruncate două scaune. La noi în grădină. Erau aruncate, în sensul că erau cu picioarele în sus, unul lîngă terasă, unul în partea cealaltă a grădinii, sprijinit de măr. Peisajul era ca după uragan. E drept că fusese un puiuț de uragan cu cîteva zile înainte, dar mă mai uitasem, scaunele nu erau în peisaj. Chestia asta m-a stresat groaznic. Cine naiba ne urăște așa de tare, să își arunce gunoiul la noi în grădină? Mai încolo am mers și le-am așezat frumos față în față, pe picioarele lor.
I-am povestit și lui P. Înainte să merg la culcare, întoarsă pe dos de eveniment, am zis hai să-l întreb și pe socru' (vecinu' nostru de deasupra, rimembă). Dingălingăling la el la ușă. Uite, așa și pe dincolo, niște mîini criminale au aruncat niște scaune la noi în grădină. Socru' pălește vag și zice aoleo am uitat să le iau de acolo! Cum adică ai uitat?!?!?!? am zis eu. Păi le-am aruncat eu de pe balcon.
Imaginați-vă cam cum m-am uitat la el și cam ce ar fi fost la gura mea dacă nu era totuși socru' și cică tre să-l respect etc.
A doua zi scaunele dispăruseră. Păcat, că Goșgoș își ascuțea gheruțele pe ele.

***

Afinitățile mele culinare tot spre zero tind. Uneori îmi fac un bol cu diverși fulgi și diverse nuci etc. dimineața. Și azi. Am spălat castronul preferat cît s-a făcut cafeaua. Apoi mi-am pregătit bolul. Am pus, în ordine, o lingură de semințe de chia, patru linguri de fulgi de mei, cinci linguri de fulgi de ovăz. Apoi diverse și apoi lapte (!) de soia. Am amestecat de mai multe ori, apoi m-am avîntat la mîncat. O vreme a mers bine, pînă mi s-a părut că lingura se mișcă (!!) dubios pe fundul vasului. Aaaaaaaaaaaaaaa, castronul era umed, chia s-a lipit cu încredere și, cu stratul sănătos de mei și ovăz, laptele nu a trecut cu prea mare convingere. Ahlei, acum crănțăn cu înverșunare niște chia. Nu chiar atît de delicios pe cît mi-aș fi dorit. :D

*nu vă faceți mari speranțe, totuși. să nu ziceți că nu v-am zis.

vineri, 2 iunie 2017

Jurnal!

Dormim cu geamul deschis, e plăcut. Înainte de ora la care am fi vrut să ne trezim, auzim mieunături sub fereastră (ha, sinonim!). P., înarmat la sugestia mea cu niște apă pentru a liniști mîțele rivale, ridică jaluzelele exterioare și constată că era doar Goșgoș mîndru nevoie mare că a prins un șoricel. Numai bine că l-a scăpat într-o tufă și dus a fost șoricelul. Yay!

***

Înainte de plecare, P. vine în dormitor să mă pupe. Goșgoș lîngă mine miaună. P. îl pupă și pe el (ok, din aer, da' oricum!).

***

Urmăream o pisicuță celebră pe instagram și abia am apucat să o urmăresc, că s-a și prăpădit. :(

***

Citesc o carte emoționantă cu ”mărturii” scrise de autori/persoane lesbiene/gay. Căutînd pe net ceva despre una din persoanele astea, am văzut că azi ar fi fost ziua creatorului steagului cu curcubeul, Gilbert Baker.

***

Am făcut ieri o poză cu cărțile care au intrat recent (chiar ieri) în biblioteca mea/noastră. Abia mai tîrziu mi-am dat seama că e cumva simbolică alăturarea (intenția mea nu a fost chiar deloc politică!): evrei, LGBT, mmm afro-americani. E corect politic ultimul termen?



***

vineri, 7 aprilie 2017

Nici nu mai știu să scriu

Mmm, nu prea mi-am dat seama că a trecut așa mult timp de cînd nu am mai scris pe blog! Dar iată că ieri s-a întîmplat ceva care mi s-a părut că merită consemnat.

Pentru că timpul nu stă pe loc (1) și farmaciile online sînt mai ieftine decît cele clasice (2), am comandat de curînd două produse cosmetice anti ce vreți voi și le așteptam ieri pe la prînz.

P. era și el acasă și tocmai luam prînzul, cînd bate cineva la ușă. Nu putea fi decît socrul, curierul ar fi sunat la poartă. P. e de acord să îl ducă pe tatăl lui la dentist și să îl și ia. Era ceva anestezie la mijloc și angajamentul de a nu opera vehicule.

P. se întoarce foarte repede.
- Mă sună cînd e gata.
- Are numărul tău de mobil?
- Măcar fixul și tot e ok.

Trec vreo două ore, întreb cum îl cheamă pe dentist, nu îl mai cheamă așa, că a ieșit la pensie domnul respectiv, deci puțin mai complicat de găsit numărul pe internet.

Dar sună cineva la poartă! Ies în mare viteză, tre să fie cosmeticele mele, ole! Cînd-colo, vecina de alături:
- Domnul socru a terminat la dentist și s-ar bucura să îl ia cineva.

P. a purces urgent și nu a fost nici o problemă.

***
Eu m-am hlizit major pentru că nu o dată am auzit formularea asta la IKEA: micuțul cutărică așteaptă să fie recuperat (!) de părinții lui.

***
Am fost la Dublin acum două luni. Ne-a dus socrul la aeroport și l-am rugat să ne și aștepte, uite, ca să îți fie ție mai ușor, ne vedem la terminalul 1. Bine, perfect. Îl și sună P. din Dublin, uite, asta e ora la care ar trebui să aterizăm, pe curînd!
Am aterizat la terminalul 2, avînd doar bagaje de mînă, am făcut noi o inginerie și am găsit o scurtătură spre terminalul 1, doar că a trebuit să ne întoarcem, pentru că nu trecusem prin niciun control. Asta ne-a costat vreo jumătate de oră dacă nu mai bine și oricum eram rupți de picioare. Într-un final am ajuns și la punctul de întîlnire. Nici urmă de socru. Sunăm pe fix, poate nu a plecat de acasă. Nu a răspuns. Sunăm pe mobil. Nu răspunde. O contactez pe cumnata: ce număr de mobil are taică-tău? Ea se distrează că hăhă, stați în aceeași casă, dar îmi dă numărul. Tot nu dăm de socru. Studiem toate mașinile parcate în apropiere. Nimic. Ne învîrtim pe acolo mai bine de o jumătate de oră și pînă la urmă luăm metroul spre casă. Ajungem acasă, socrul ioc. Măi să fie.
După ce am studiat x siteuri cu accidente rutiere, apare și socrul. Eu în culmea fericirii, el parțial în culmea fericirii.
- Păi n-ați zis că să vă aștept?
- Păi unde ai fost?
- Unde am stabilit.
- Păi nu am dat de tine nicăieri. Și am sunat pe mobil.
- A, mobilul meu nu merge. Dar v-am sunat eu.
- ???
- Am dat și anunț prin difuzor!!!
Pînă la urmă am aflat că el fusese la aeroport ”din timp”, adică probabil cînd noi abia ne îmbarcam, el ne și aștepta. Apoi s-a panicat, că avionul nostru nu a aterizat! Păi uită-ne, normal că a aterizat.
El a bîntuit prin aeroport ca la 4-5 ore și a plătit peste 20 de euro parcarea. :D

Este foarte palpitant cum se comunică în familia asta.

PS Îmi dau seama că nu e cel mai amuzant post scris cu mînuțele astea două, dar se pare că chiar mi-am pierdut antrenamentul. Materialul avea potențial. Pardon.